Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-6-

”No matter how I try, they say it’s all a lie”
Cred ca daca as incerca sa completez acest vers cu mai multe cuvinte nu ar avea sens. Ascult aceasta melodie de ieri si versurile imi transmit, imi reinvie amintiri.
Sunt momente in care ascult Guns N’Roses zile intregi, probabil ti se pare o prostie sa pui melodii pe repeat, nu imi pasa e prostia mea, asa ca o sa fac asta de cate ori vreau sa imi ascund sentimentele. E calea cea mai simpla, metoda cea mai eficienta pentru mine. Caci si atunci cand vreau sa tip, desi nu e indicat ca ar putea crede vecinii ca am scapat de la 9 si nu vreau nici sa le las vreo trauma, abordam varianta Slipknot, asa cel putin nu am sanse sa ma creada o simpla nebuna ce tipa.
Sunt dependenta de muzica, caci e asa de simplu sa inchizi ochii si sa lasi muzica sa planga sau sa surada in locul tau.
Acum sunt sigura ca o sa imi spui ca e cea mai gresita scuza pe care o puteam folosi. Dar stii, cand totul in jurul tau e rece si fals iti mai ramane un singur lucru, sa fii tu insuti in momentele in care asculti versurile care iti rescriu cuvintele, soaptele, sentimentele.
Esti folosit si aruncat ca un servetel de unica folosinta daca arati lumii ca esti vulnerabil, si pentru ce?
Cred ca a fost suficient pana acum, ar cam fi timpul sa strig STOP!
Ferecam slabiciunile care arata cat de slabi suntem, vulnerabilitatea o stergem din dictionar si aplicam varianta B, ne transformam in roboti.
Nu stiu de ce, dar parca nu imi surade aceasta varianta, taiem totul si reincepem acelasi stil vechi, uzat, dar care este definit ca fiind “viata”.
O simpla gluma a destinului, o joaca a sortii, sau o creatie ce cumuleaza trairile unei fiinte ce simte si arata acest lucru chiar daca exista posibilitatea de a fi etichetata ca naiva.
Vreau sa plang cand totul in jurul meu se spulbera, doresc sa zambesc cand fulgi de nea se impletesc in suvitele de par si sper sa rad cand vreau sa iti alung posomorarea de pe chip cu ajutorul unei batai cu perne.
Copilaresc, probabil si putin naiv e modul ce-l adopt, dar aceasta sunt si vreau sa ma descoperi asa, nu rece si distanta caci nu m-am nascut sa fiu o piatra.
Nu pot sa reneg ce sunt si cum sunt, nu stiu sa mint dar nici nu incerc, nu ii vad rostul. Prefer sa incerc la nesfarsit, oricat de des mi s-ar repeta ca gresesc.
Am purtat un razboi, l-am castigat caci am stiut sa trec peste, dar cicatricile nu ma lasa sa uit ca nimic nu poate fi mai rau, nu pot fi ranita mai mult decat am fost.
Trecutul ramane mereu, partea buna e ca nu poate renaste, nu se poate transforma in viitor, asa ca las panzele de paianjen sa imi reaminteasca ca acolo este anotimpul ce aduna toate momentele care raman doar fragmente in trecut, amintiri cu care nu ma pot lupta din nou( “live and let die”).
Poti sa ma critici sau sa ma judeci, nu o sa realizezi nimic caci o sa fac mereu doar ce simt – “I walk alone”.

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-5-

“Nu ma intereseaza”
Cand auzi aceasta replica nu iti vine sa te dai cu capul de toti peretii pe care ii gasesti la indemana in acel moment?
Probabil ca nu, insa pentru mine acesta este primul impuls. De asta este bine sa fii singur, acesta este inca un motiv care imi sustine teoria.
Nu tu crize de nervi, nu tu certuri, adica ar fi mai mult o cearta de fatada, pentru ca ar semana mai mult cu un monolog, eu tip, adica doar eu m-as consuma inutil.
Nu mai vreau ca de fiecare data cand spun ceva sa nu mi se acorde atentie, sau sa primesc un set de replici seci care sa ma scoata din sarite.
Probabil exagerez, dar ma sufoc in acest moment, simt nevoia sa ma descarc, sa elimin negativismul acumulat si singura solutie esti tu.
Nu conteaza ca vreau sa imi expun ideea legata de culoarea pe care o doresc in camera, sau de gaura din stratul de ozon , imi doresc doar sa fiu ascultata.
Nu crezi ca as putea sa primesc si eu putina atentie, daca ofer de fiecare data, chestia asta nu ar trebui sa functioneze si in sens invers?
Probabil in acest moment o sa sari cu un verdict legat de persoana mea , cum ca as fi o rasfatata care are nevoie sa fie mereu in centrul atentiei.
Dar sincer putin imi pasa de ce crezi tu, pentru ca orice ai spune nu se schimba nimic.
Mereu va fi la fel, un fel de lupta cu vidul. Este mai simplu sa ma ascund in grota unui urs si sa ii tin companie cat timp este in perioada de hibernare, decat sa incerc sa imi gasesc locul intr-o lume in care pana si cel mai nesemnificativ cuvant poate provoca o durere neestimabila. Nu pot face o comparatie, nu reusesc nici sa finalizez o descriere asa ca renunt.
Duca-se undeva lumea cu toanele ei cu tot, ca eu ma duc sa imi gasesc ursul.

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-4-

Azi am vrut sa iti impartasesc si tie principiul dupa care am inceput sa ma ghidez. Ma refer la faptul ca in acest moment am gasit justificarea perfecta pentru toate actiunile intreprinse de mine, care de multe ori nu si-au gasit nici o scuza plauzibila.
Este cea mai importanta, hai sa nu exagerez, una dintre cele mai semnificative, reprezentative concluzii la care putea ajunge un om.

Indiferent ce faci in viata va fi nesemnificativ, dar este foarte important sa o faci! (Gandhi)

Deci este scuza perfecta pentru toate actele mele si cred ca o sa functioneze de fiecare data. Este definitia perfecta, prin ea ma pot caracteriza asa de usor si de simplu.
Lipsite de importanta, fara valoare si totusi doresc sa fac toate lucrurile nesemnificative.
Vreau si punem punct.
Acum sau mai bine zis, azi ar fi cazul sa nu ma gandesc la consecinte.
Interesant, replica aceasta suna ca o scuza pentru o rebeliune adolescentina.
Poate ca chiar asta este, sau poate ca nu. Totusi au trecut vremurile in care scriam in oracol dedicatii cu inimioare si cu fraze pline de subinteles(nu stiam nimic la varsta aia despre ce e aia dragoste, nu ca as fi aflat intre timp, dar fie), de parca nu era asa de evident ca imi placea de colegul de clasa(sa precizez ca vorbesc de scoala generala, nu ca in liceu s-ar fi schimbat lucrurile). Imi amintesc cum incercam sa joc rolul “indiferentei”, desi era cam greu tinand cont ca timiditatea isi spunea cuvantul. Stiu pana si tie ti se pare ciudat, nici macar nu reusesti sa ma vezi in ipostaza de fata timida.
Din nefericire am crescut, sau din fericire, depinde din ce unghi vrei sa privesti.
Partea buna e ca acum incerc sa devin cat mai sigura pe mine, sa fiu pe “picioarele mele” cum s-ar spune. Si daca o sa am un gram de noroc, poate la reuniunea de 10 ani o sa ii pot arata fostului coleg ce a pierdut, in principiu aceasta este povestea din filme , nu?
Stiu, iar visez cu ochii deschisi, o fi de la vin , cred… :)
Nu fii gelos, promit sa beau doar un pahar de vin, sticla ti-o las tie si promit sa nu ti-o dau goala. :)
Totusi ,e frumos, eu, un pahar de vin, muzica pe fundal, un chef neterminabil de depanat amintiri si tu, pierdut undeva in peisaj, dar suficient de aproape ca sa citesti ce iti scriu.
Crezi ca lipseste ceva? Eu sigur nu cred, fara lumanari, nici sa nu te gandesti la ele. Iti poti da seama si singur ca nu creez aici o atmosfera romantica. Dar daca ai uitat iti reamintesc, pentru linistea ta, de parca ai fi incercat sa te agiti ca un titirez, :)glumesc. Nu incerca sa imi aduci argumente, oricum nu ai sansa sa arati ca un titirez. Hai ca o sa tac acum si continuam cu ce incepusem, dar unde am ramas? :) Am uitat, cred, oare sa fie vinul de vina? :)

Deci parca spuneam ceva de stratosfera :), sau era despre atmosfera ?
Ti-ai dat seama dragul meu, e cadrul perfect pentru confesiuni. Tu esti singurul care imi cunoaste gandurile, visele ascunse atat de bine, cat si cele nedescoperite de mine.

Ce crezi ca incerc sa realizez eu? Pentru ca sincer inca nu mi-am dat seama. Ca sa nu las timpul sa se iroseasca inutil, scriu.
Privit din afara poate parea un lucru nesemnificativ, dar oricat de lipsit de importanta ar fi, in momentul in care iti spun tie tot ce imi trece prin minte se pot naste ideii.
Nu zambi, vorbesc serios, in mormane de cuvinte se gaseste sensul,scopul pe care nici eu nu vreau sa il vad , sau nu sunt constienta inca de existenta lui.
Dar chiar nu imi pasa, a incetat sa imi pese la un moment dat.
Consecinta acestei actiuni este concretizarea cuvintelor ca preludiu al actelor mele.
Firea mea, personalitatea mai bine spus, este una impulsiva. Pana acum am folosit asta ca o scuza atunci cand nu imi iesea ceva bine, pentru ca actionam si cred ca inca mai actionez dupa principiul “ actionam si apoi evaluam consecintele”. Da , stiu, cea mai proasta combinatie, nu e nevoie sa imi reamintesti si tu.
Cred ca ar fi cazul sa ma maturizez in cele din urma si sa analizez inainte mii de variante posibile si imposibile care sa duca apoi la un rezultat si nu invers.
Asta ar insemna maturitate, iar consecinta abordarii acestei variante e ca imi rapeste impulsivitatea. Cred ca totodata o sa intru si intr-un stadiu permanent de monotonie.
O simpla alegere care ma transforma cu banalitate intr-un om matur, cum s-ar zice.
Dar nu o sa imi dispara implicit si dorinta de a face ceva, de a actiona fara sa ma gandesc la consecinte, nu asta presupune finalitatea acestui proces?
Daca asta inseamna maturizarea eu as zice pas.
Nu sunt genul care sa traiasca o viata monotona. Este posibil, firesc pentru majoritatea populatiei, eu insa nu sunt pregatita inca sa intru in categoria oamenilor care stiu doar munca, somn, o cina in familie, cateva ore de somn si apoi din nou munca.
Unde dispar gandurile, asteptarile, sentimentele care imi regenereaza sperantele?
Nu vreau sa le pierd, sa accept cu atata usurinta acest ciclu care imi transforma viata intruna monotona.
Tu crezi ca ii poti face fata?

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-3-

Nu sunt in stare sa ma mint deoarece a fost suficient pana acum. “Suficient”, auzi la mine, de parca as incerca sa umplu o sticla cu apa, iar in momentul in care e plina sa constat ca am suficienta apa.
Ironie prosteasca cred ca este, sau pur si simplu un stadiu in care am obosit?
Nu mai rezist, ciudat, dar cand spun aceste cuvinte nu ma recunosc. As fi vrut sa am energia pe care am avut-o atunci cand am inceput sa lupt.
Probabil ca te intrebi” impotriva cui?” sau “ cu cine?”
Am uitat, ciudat raspuns, nu?
Banuiesc ca te-ai fi asteptat sa iti insirui o mie de motive sau o fraza interminabila. Imi pare rau, dar o sa te dezamagesc.
Pacat ca nu pot sa fiu persoana pe care ai vazut-o prima oara. Desi daca ma gandesc , adica, daca incerc sa imi amintesc care a fost primul lucru pe care l-ai vazut cand m-ai cunoscut, inghet.
Nu stiu de ce, poate pentru ca esti precum un zid rece, constant si rezistent in fata tututor incercarilor. Un martor, sau un simplu privitor, posibil actorul principal al atator intamplari, momente euforice si dramatice.
Acelasi zid care vede si stie tot, insa nu dezvaluie nimic, un pion care ascunde si pastreaza secrete. Un simplu jucator in vartejul vietii care nu va spune niciodata nimic.

As fi vrut sa evadez, dar nu am forta necesara. Am avut-o, acum nu o mai am, probabil am pierdut-o sau am uitat-o fara sa vreau in gamalia unei scoici inecata in mare.

Crezi ca poti? mai bine spus, este posibil ca fericirea sa fie ascunsa acolo? In carapacea unei scoici ratacita pe stanci sau in urmele lasate de mare pe nisip.
Priveste-ma doua secunde, am inceput sa vorbesc despre fericire, e grav deja.
Mai simplu ar fi sa vorbesc despre utopie, oricum sunt cam echivalente aceste cuvinte, adica intelesul lor.
Dar nu retine aceasta fraza, mai bine sari peste ea pentru ca e bine sa mai ramai in bolul tau de cristal, nu vreau sa ti-l sparg tocmai eu. Nu sunt cea mai indicata persoana, recomandat este sa il distrugi tu, pana atunci vom lasa “fericirea” intr-un sertar al noptierei.
Si nu deschide acel sertar! Nu iti interzic, poti sa o privesti ca pe o recomandare, un sfat de la un necunoscut.
“Necunoscut” si nu “prieten”, deoarece un necunoscut e ca o adiere slaba a vantului, in timp ce prietenii sunt ca o tornada. Ajungi sa cimentezi o relatie si cand vrei sa pui ultima caramida, se hotarasc sa darame constructia.
Motivul?, durerea cuiva e o placere sadica.

Gata, am obosit, ma dor si oasele pe care nu le stiam , sau nu credeam ca pot sa doara.
Am decis sa plec, sa evadez cateva ore pe taramul viselor, deci lasa-ma macar acum sa imi arat lacrimile uitate in coltul ochilor.
Nu ma opri, nu fug , nu in seara asta. Deci stai acum si dimineata poti sa imi readuci pofta de energie, dorinta, si forta necesara, tot ce am uitat in desert.
Striga tu in seara asta si pentru mine.

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-2-

Poate intr-o alta viata imi voi aminti care au fost cele mai importante momente pe langa care am trecut fara sa realizez ca traiam secunde in care zambeam cu adevarat.
Dramatism sau poate doar sentimentalism dus la extreme.
Stii, ma intreb uneori de ce imi place sa fiu singura, nu pot sa zic ca e placut, insa daca nu m-ar satisface aceasta ipostaza atunci probabil as incerca cu disperare sa stau mai mult in preajma oamenilor.
Am folosit un cuvant prea dur, ai incerca sa imi zici, nu? “Disperare” , deja e prea mult spus, sa nu dramatizam, nu acum, o sa am timp suficient in alte cazuri.
Acum sunt “satula “ de falsitate, dar mai bine sa folosim un eufemism, ca deja ajungem la un capitol cam “macabru” ( un alt cuvant care nu isi gaseste locul aici. Ma intreb de ce le folosesc totusi? Poate o sa imi raspunzi tu cand o sa iti dau ocazia sa iti sustii punctul de vedere. Pana atunci “taci si asculta-ma”, prea dur suna, asa ca o lasam mai moale, “tine-ma in brate si asculta-ma pana adormim”, acum parca mai merge, nice, nu?

“Te-am parasit” 5 minute pentru o conversatie. Faza e ca nu conteaza ce am vorbit, conteaza doar concluzia finala, bazata pe viata sociala a persoanei cu care am vorbit. In comparatie cu viata ei, as putea afirma ca viata mea sociala e cam inexistenta. Dar accentuez faptul ca nu ma plang. Nu zic ca nu as vrea sa spun si eu “trebuie sa fac o selectie legat de cine o sa fie persoana cu care voi iesi in weekend”. Dar tinand cont ca nu mi-am dat silinta prea tare sa am parte de asemenea momente, nu ar trebui sa spun, nici macar nu as indrazni sa afirm cu glas tare ca imi pare rau.
In plus, cine a spus ca “ nu ii poti simti lipsa unui lucru pe care nu l-ai avut niciodata”, a avut dreptate.
La un moment dat au existat zile in care ma invarteam in grupuri de “prieteni”, petreceam, as putea spune ca in acele momente am avut o viata sociala foarte activa, si nu numai( te las pe tine sa procesezi si sa iti imaginezi ce am mai avut), dar au trecut.
Posibil sa am si eu partea mea de vina ( daca asta se poate numi vina), pentru ca am ales sa ma racesc, sa aman nenumarate iesiri.
Consecinta acestor actiuni este ca viitorul nu se arata prea spectaculos, dar crezi ca mai conteaza?
Asta am ales pentru ca nu imi place sa fiu folosita( de parca ar fi cineva care sa zica ca ii place), dar de la un timp incepi sa pui accent pe unele situatii si nu mai poti vedea totul ca simple glume, actiuni copilaresti, sau fapte privite ca o consecinta a consumului excesiv de alcool.
Rezultatul il am in fata ochilor(atunci cand ma privesc in oglinda, vorba vine), dar cred ca esti si tu constient de el, nu ar mai fi nevoie sa il expun inca o data, trecem peste.
Am crescut, cand?
Daca ma crezi si eu incerc sa imi dau seama cand s-a intamplat si ce a declansat acest proces. Probabil mersul firesc al lucrurilor, sau o gluma proasta a “destinului”.
“Destin”, amuzant cuvant si pana la urma este folosit asa des deoarece inca merge folosit ca o scuza buna si veridica pentru actiunile noastre care au un rezultat dezastruos. Deoarece totul depinde de noi, nimic nu este rezultatul “destinului”.

Stii merge sa ma opresc aici momentan, pentru ca deja am deviat mult de la subiect, oricare ar fi fost el. In acest moment am uitat cu ce am inceput sa vorbim, metaforic vorbind, caci aici doar eu vorbesc, dar nu conteaza asta acum.
Cum spuneam, eu sunt aici iar subiectul initial undeva pe la Polul Nord (hiberneaza putin, macar el daca tu nu ai sanse de evadare de aici, nu? ).
Paralelism garantat sau o salata de cuvinte intr-o mare de subiecte imbracate in eufemisme. De ce? (intrebare evidenta pusa de tine), pentru ca incerc sa ma cenzurez intr-o oarecare masura, stai linistit, nu ma tine prea mult.
Dar ce zic eu aici, tu nici macar nu esti genul care sa se agite ( nu te cunosc! imi reprosezi, insa doar in mintea ta caci in fata inca nu imi spui nimic). Si cand vorbesc de stare de agitatie , ma refer la faptul ca tu nu te agiti inutil( si tocmai ti-am gadilat putin egoul , sa o tin tot asa, nu?
Ai vrea tu, pacat ca sunt doar scapari, deci savureaza-le din plin cand se ivesc), si este normal, tu esti genul care sta si asteapta, probabil astepti ce astept si eu acum de la tine, asa ca ramanem inghetati pentru un timp intr-o transa temporara de asteptare( uff, acum chiar ma joc cu tine, si tu la fel, deci garantat nu o sa vedem vreun steag alb prea curand, nu? ).

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor....-1-

Prinsa in trecut, se impiedica de viitor. Dar unde e prezentul?

Am omis aceasta parte, nu din greseala, ci din simplul motiv, ca nu exista.
A fost , este usor sa zici, sa poti sa regreti sau sa retraiesti acele momente, clipe infinite in mintea ta.
Partea buna a lucrurilor este ca au existat la un moment dat, partea rea este ca traiesc cu gandul ca ele au un happy end, pacat ca acest fericit sfarsit se realizeaza doar in mintea mea.
Poate ma intrebi de ce ma agat cu disperare de trecut, in loc sa profit din plin de prezent, “carpe diem” nu?
Iti pot oferi cel mai simplu raspuns – el nu exista.
Da, traiesc si realizez activitatile obisnuite, asa ca practic prezentul exista, pacat ca nu ma bucur de el, nu ca nu as vrea, dar nici nu incerc sa ma plang, nici macar tie, desi as putea, pentru ca acesta este scopul pentru care te-am creat. Dar sa revin…
Realizez ca trebuie sa imi construiesc un viitor, nu pot fi o viata copilul de 2 ani, care se joaca si priveste orice moment ca ceva inedit, ca o inovatie spectaculoasa facuta, sau mai exact creata de parinti pentru a vedea cum stralucesc ochii de fericire a propriului copil.
Asa ca ma plec in fata banalitatii si normalitatii, invat si incerc sa imi imbogatesc cunostiintele, pentru ca acesta ar fi scopul, sau nu?
Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci in mod normal in secolul acesta, nu zic “vremuri” pentru ca mi se pare ciudat, nu ma intreba “de ce?”.
Cand ma refer la lucrurile pe care trebuie sa le faci, pentru ca asta o cere sistemul, vorbesc de faptul ca este normal sa termini o scoala, iar cum evolutia omenirii o cere ( nu imi vine sa cred ca am zis asta, cat de ciudat suna, dar probabil ca tu nici nu te-ai prins unde intra partea ciudata), nu te poti rezuma la liceu, asa ca treci si prin facultate. In unele cazuri peste doua sau trei , depinde cat te tine “intelectul” sau cat tine “sponsorizarea”. Si dupa ce treci de hopul acesta te apuci sa dai din coate in stanga si in dreapta pana reusesti sa te asiguri ca ai un job care sa iti asigure case, masini, vacante cu familia in afara tarii. Apoi poti sta linistit la o bere cu amicii sau la o cafea, termen camuflat pentru “barfa” ca doamnele. Sfarsit garantat pentru 15% din populatie.
Pentru restul e doar o lupta de supravietuire, intr-un loc de munca pe care il urasti, cu o sotie isterica, sau cu un sot care isi ineaca grijile in alcool si sa nu uitam de cei 4 copii aparuti accidental.
Intre aceste doua situatii mai exista varianta de mijloc, unde ai un trai decent si doi copii, rezultatul dragostei eterne, pentru ca aceasta dragoste persista si la 60 de ani. Nu visa inca, pentru ca situatia este valabila pentru 5 %din populatie si este in scadere.

Acum poate te intrebi, de ce am zis toate aceste lucruri pe care le stii si tu.
Nu stiu, cred ca simteam nevoia de a accentua realitatea pentru a vedea unde ma voi situa eu in viitor.
Momentan incerc sa ma tin de un plan respectat de atatea generatii, insa nu pot sa ma laud ca e dus la indeplinire din toate punctele de vedere.
Scoala da, partea aceasta o sa fie finalizata in cativa ani. Cred ca am inceput cu capitolul acesta pentru ca e singurul cu care ma pot mandri, asa ca lasa-ma macar aici sa nu fiu modesta.
In rest, la partea financiara cred ca mai am de lucrat anii buni de acum incolo pana sa pot zice ca ma descurc singura, sau cum se spune” sa fiu pe picioarele mele”.
Vorba oricarui om care incearca sa isi ridice moralul singur, “e timp”(zambesc numai cand pronunt acest cuvant).

Am trecut cu vederea ultimul lucru care poate defini “fericirea suprema”.
De ce am ales cuvantul “suprema”? pentru ca poti constientiza si tu ca e cam greu de atins, uneori intangibila as putea spune, sau "fericirea e o utopie", suna mai bine.
Pentru ca pana la urma la ce se rezuma aceste cuvinte, ce definesc?
Eu nu am gasit un raspuns prea bun, poate ca o sa imi oferi tu o varianta mai buna cand o sa te plictisesti de citit si o sa ai curajul sa imi strigi in fata sa tac si sa incetez sa mai scriu.